DIRECTIVA 2004/38/CE A PARLAMENTULUI EUROPEAN ŞI A CONSILIULUI
din 29 aprilie 2004
privind dreptul la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi
membrii familiilor acestora, de modificare a Regulamentului (CEE) nr. 1612/68 şi de abrogare a
Directivelor 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE
(Text cu relevanţă pentru SEE)
PARLAMENTUL EUROPEAN ŞI CONSILIUL UNIUNII EUROPENE,
având în vedere Tratatul de instituire a Comunităţii Europene şi, în special, articolele 12, 18, 40, 44
şi 52 ale acestuia,
având în vedere propunerea Comisiei1,
având în vedere avizul Comitetului Economic şi Social European2,
având în vedere avizul Comitetului Regiunilor3,
hotărând în conformitate cu procedura prevăzută la articolul 251 din tratat4,
Întrucât:
(1) Cetăţenia Uniunii conferă fiecărui cetăţean al Uniunii un drept fundamental şi individual la
liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre, sub rezerva limitărilor şi condiţiilor
prevăzute de tratat şi a măsurilor adoptate în scopul aplicării acestuia.
1 JO C 270 E, 25.9.2001, p. 150.
2 JO C 149, 21.6.2002, p. 46.
3 JO C 192, 12.8.2002, p. 17.
4 Avizul Parlamentului European din 11 februarie 2003 (JO C 43 E, 19.2.2004, p. 42), poziţia comună a Consiliului din
5 decembrie 2003 (JO C 54 E, 2.3.2004, p. 12) şi poziţia Parlamentului European din 10 martie 2004 (nepublicată încă
în Jurnalul Oficial).
(2) Libera circulaţie a persoanelor constituie una dintre libertăţile fundamentale ale pieţei interne,
care reprezintă un spaţiu fără frontiere interne, în care libertatea este asigurată în conformitate
cu dispoziţiile tratatului.
(3) Cetăţenia Uniunii ar trebui să constituie statutul fundamental al resortisanţilor din statele
membre, dacă aceştia îşi exercită dreptul la liberă circulaţie şi şedere. Este aşadar necesar să se
codifice şi să se revizuiască instrumentele comunitare existente care tratează în mod separat
lucrătorii care desfăşoară activităţi salariate, cei care desfăşoară activităţi independente, precum
şi studenţii şi alte persoane inactive, în scopul simplificării şi întăririi dreptului la liberă
circulaţie şi şedere pentru toţi cetăţenii Uniunii.
(4) În scopul remedierii acestei abordări sectoriale şi fragmentate a dreptului la liberă circulaţie şi
şedere, precum şi pentru facilitarea exercitării acestui drept, este necesar să existe un singur act
legislativ care să modifice Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 al Consiliului din 15 octombrie
1968 privind libera circulaţie a lucrătorilor în cadrul Comunităţii1 şi să se abroge următoarele
acte: Directiva 68/360/CEE a Consiliului din 15 octombrie 1968 privind desfiinţarea
restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul Comunităţii pentru lucrătorii din statele membre şi
familiile acestora2, Directiva 73/148/CEE a Consiliului din 21 mai 1973 privind eliminarea
restricţiilor de circulaţie şi şedere în cadrul Comunităţii pentru resortisanţii statelor membre în
materie de stabilire şi de prestare de servicii3, Directiva 90/364/CEE a Consiliului din 28 iunie
1990 privind dreptul de şedere4, Directiva 90/365/CEE a Consiliului din 28 iunie 1990 privind
dreptul de şedere a persoanelor salariate şi nesalariate care şi-au încetat activitatea
profesională5 şi Directiva 93/96/CEE a Consiliului din 29 octombrie 1993 privind dreptul de
şedere al persoanelor aflate la studii6.
(5) Pentru a se putea exercita în condiţii obiective de libertate şi demnitate, dreptul tuturor
cetăţenilor Uniunii la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre ar trebui să fie
acordat şi membrilor familiilor acestora, indiferent de cetăţenie. În sensul prezentei directive,
definiţia „membrilor de familie” ar trebui să includă partenerul înregistrat, în cazul în care
1 JO L 257, 19.10.1968, p. 2, regulament modificat ultima dată de Regulamentul (CEE) nr. 2434/92 (JO L 245,
26.8.1992, p. 1).
2 JO L 257, 19.10.1968, p. 13, directivă modificată ultima dată de Actul de aderare din 2003.
3 JO L 172, 28.6.1973, p. 14.
4 JO L 180, 13.7.1990, p. 26.
5 JO L 180, 13.7.1990, p. 28.
6 JO L 317, 18.12.1993, p. 59.
legislaţia statului membru gazdă tratează parteneriatul înregistrat drept un echivalent al
căsătoriei.
(6) În scopul menţinerii unităţii familiei în sens larg şi fără a aduce atingere interzicerii
discriminării pe criteriul cetăţeniei, situaţia persoanelor care nu sunt incluse în definiţia
membrilor de familie în conformitate cu prezenta directivă şi care, prin urmare, nu se bucură
automat de dreptul de intrare şi şedere în statul membru gazdă ar trebui să fie examinată de
statul membru gazdă pe baza propriei legislaţii interne, pentru a decide dacă se poate acorda
intrarea şi şederea unor asemenea persoane, luând în considerare relaţia lor cu cetăţeanul
Uniunii sau orice alte împrejurări, precum dependenţa lor financiară sau fizică de cetăţeanul
Uniunii.
(7) Formalităţile legate de libera circulaţie a cetăţenilor Uniunii pe teritoriul statelor membre ar
trebui să fie clar definite, fără a se aduce atingere dispoziţiilor aplicabile la controalele la
frontierele naţionale.
(8) În scopul facilitării liberei circulaţii a membrilor de familie care nu sunt resortisanţi ai unui stat
membru, cei care au obţinut deja un permis de şedere ar trebui să fie scutiţi de necesitatea de a
obţine o viză de intrare în sensul Regulamentului (CE) nr. 539/2001 al Consiliului din 15
martie 2001, care enumeră ţările terţe ale căror resortisanţi trebuie să posede vize pentru a
traversa frontierele externe ale statelor membre, precum şi cele ale căror resortisanţi sunt scutiţi
de această cerinţă1 sau, dacă este cazul, în sensul legislaţiei interne aplicabile.
(9) Cetăţenii Uniunii ar trebui să beneficieze de dreptul de şedere în statul membru gazdă pentru o
perioadă de cel mult trei luni, fără a face obiectul nici unei condiţii sau formalităţi, alta decât
cerinţa de a deţine o carte de identitate valabilă sau un paşaport valabil, fără a se aduce atingere
unui tratament mai favorabil aplicabil persoanelor care caută de lucru, conform jurisprudenţei
Curţii de Justiţie.
(10) În acelaşi timp, persoanele care îşi exercită dreptul de şedere nu trebuie să devină o sarcină
excesivă pentru sistemul de asistenţă socială din statul membru gazdă în timpul unei perioade
iniţiale de şedere. Prin urmare, dreptul de şedere pentru cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor
1 JO L 81, 21.3.2001, p. 1, regulament modificat ultima dată de Regulamentul (CE) nr. 453/2003 (JO L 69, 13.3.2003,
p. 10).
acestora ar trebui să facă obiectul anumitor condiţii, dacă perioadele de şedere depăşesc trei
luni.
(11) Dreptul fundamental şi personal de şedere în alt stat membru este conferit în mod direct prin
tratat cetăţenilor Uniunii şi nu depinde de îndeplinirea anumitor proceduri administrative.
(12) În cazul perioadelor de şedere care depăşesc trei luni, statele membre ar trebui să aibă
posibilitatea să ceară cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente de la locul
de şedere, lucru atestat printr-un certificat de înregistrare eliberat în acest scop.
(13) Obligaţia de a avea un permis de şedere trebuie limitată la membrii familiilor cetăţenilor
Uniunii care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, în cazul unor perioade de şedere care
depăşesc trei luni.
(14) Documentele doveditoare cerute de autorităţile competente pentru eliberarea unui certificat de
înregistrare sau a unui permis de şedere ar trebui să fie specificate pe larg, pentru a se evita ca
practicile administrative sau interpretările divergente să constituie un obstacol disproporţionat
în calea exercitării dreptului de şedere de către cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora.
(15) Este necesar să fie conferită o protecţie juridică membrilor familiei în caz de deces al
cetăţeanului Uniunii, de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de încetare a unui parteneriat
înregistrat. Cu respectul cuvenit vieţii de familie şi demnităţii umane, precum şi în anumite
condiţii în scopul evitării abuzurilor, este necesar, prin urmare, să se ia măsuri care să asigure
că, în asemenea situaţii, membrii familiei care îşi au deja reşedinţa pe teritoriul statului
membru gazdă îşi păstrează dreptul de şedere exclusiv pe bază individuală.
(16) Atât timp cât beneficiarii dreptului de şedere nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de
asistenţă socială al statului membru gazdă, aceştia nu ar trebui să fie expulzaţi. Prin urmare, o
măsură de expulzare nu poate constitui consecinţa automată a recurgerii la asistenţa socială.
Statul membru gazdă ar trebui să verifice dacă, într-un asemenea caz, nu este vorba despre
dificultăţi temporare şi să ia în considerare perioada de şedere, circumstanţele personale şi
cuantumul ajutoarelor acordate pentru a determina dacă beneficiarul constituie o sarcină
excesivă pentru sistemul său de asistenţă socială şi de a proceda, dacă este cazul, la expulzarea
sa. Măsura de expulzare nu ar trebui în nici un caz să se adopte împotriva lucrătorilor care
desfăşoară activităţi salariate, a celor care desfăşoară activităţi independente sau a persoanelor
care caută de lucru, astfel cum sunt acestea definite de Curtea de Justiţie, decât din motive ce
ţin de ordinea publică sau de siguranţa publică.
(17) Faptul că cetăţenii Uniunii care au ales să se stabilească pe termen lung în statul membru gazdă
se bucură de dreptul de şedere permanentă ar întări sentimentul cetăţeniei Uniunii şi este un
element cheie în promovarea coeziunii sociale, care reprezintă unul dintre obiectivele
fundamentale ale Uniunii. Este necesar, aşadar, să se prevadă dreptul de şedere permanentă
pentru toţi cetăţenii Uniunii şi pentru membrii familiilor acestora care au locuit în statul
membru gazdă o perioadă neîntreruptă de cinci ani, în conformitate cu condiţiile prevăzute de
prezenta directivă, fără să fi făcut obiectul unei măsuri de expulzare.
(18) Pentru a constitui un mijloc autentic de integrare în cadrul societăţii statului membru gazdă în
care cetăţeanul Uniunii îşi are reşedinţa, dreptul de şedere permanentă, odată ce a fost obţinut,
nu ar trebui supus nici unei condiţii.
(19) Anumite avantaje specifice, propriii cetăţenilor Uniunii care desfăşoară activităţi salariate sau
activităţi independente, precum şi membrilor familiilor acestora, avantaje care pot permite
acestor persoane să dobândească dreptul de şedere permanentă înainte de a-şi fi avut reşedinţa
timp de cinci ani în statul membru gazdă, ar trebui să fie menţinute, ca drepturi câştigate,
conferite prin Regulamentul (CEE) nr. 1251/70 al Comisiei din 29 iunie 1970 privind dreptul
lucrătorilor de a rămâne pe teritoriul unui stat membru după ce au fost angajaţi în acel stat1 şi
Directiva 75/34/CEE a Consiliului din 17 decembrie 1974 privind dreptul resortisanţilor unui
stat membru de a rămâne pe teritoriul altui stat membru după ce au desfăşurat o activitate
independentă în acesta din urmă2.
(20) În conformitate cu interzicerea discriminării pe criteriul cetăţeniei, toţi cetăţenii Uniunii şi
membrii familiilor acestora care locuiesc într-un stat membru în temeiul prezentei directive ar
trebui să beneficieze, în statul membru respectiv, de un tratament egal cu cel al resortisanţilor
în materiile cărora li se aplică tratatul, sub rezerva dispoziţiilor speciale care sunt prevăzute în
mod expres de tratat şi de dreptul derivat.
(21) Cu toate acestea, ar trebui ca statul membru gazdă să fie liber să decidă dacă înţelege să acorde
asistenţă socială în cursul primelor trei luni de şedere, sau pe o perioadă mai lungă în cazul
1 JO L 142, 30.6.1970, p. 24.
2 JO L 14, 20.1.1975, p. 10.
persoanelor aflate în căutarea unui loc de muncă, persoanelor altele decât cele care desfăşoară
activităţi salariate sau activităţi independente, persoanelor care îşi păstrează acest statut şi
membrilor familiilor acestora sau dacă va acorda acestor persoane burse pe durata studiilor,
inclusiv a formării profesionale, înainte ca acestea să primească dreptul de şedere permanentă.
(22) Tratatul permite introducerea de restrângeri ale dreptului de liberă circulaţie şi de şedere liberă
pentru motive ce ţin de ordinea publică, siguranţa publică sau sănătatea publică. Pentru a se
asigura o definire mai strictă a condiţiilor şi garanţiilor procedurale sub rezerva cărora
cetăţenilor Uniunii şi membrilor familiilor acestora li se poate refuza dreptul de intrare sau pot
fi expulzaţi, prezenta directivă ar trebui să înlocuiască Directiva 64/221/CEE a Consiliului din
25 februarie 1964 privind coordonarea măsurilor speciale referitoare la circulaţia şi şederea
străinilor, justificate de motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică1.
(23) Expulzarea cetăţenilor Uniunii şi a membrilor familiilor lor din motive de ordine publică sau
de siguranţă publică este o măsură care poate afecta grav persoanelor care, folosindu-se de
drepturile şi libertăţile conferite prin Tratat, s-au integrat în mod real în statul membru gazdă.
Domeniul de aplicare al unor asemenea măsuri trebuie prin urmare să fie restrâns, în
conformitate cu principiul proporţionalităţii, pentru a se ţine seama de gradul de integrare al
persoanelor în cauză, de durata şederii acestora în statul membru gazdă, de vârsta, de starea lor
de sănătate, de situaţia lor familială şi economică, precum şi de legăturile lor cu ţara de origine.
(24) În consecinţă, cu cât este mai mare gradul de integrare al cetăţenilor Uniunii şi al membrilor
familiilor lor în statul membru gazdă, cu atât ar trebui să fie mai mare gradul lor de protecţie
împotriva expulzării. O măsură de expulzare îndreptată împotriva unor cetăţeni ai Uniunii care
au locuit mulţi ani pe teritoriul statului membru gazdă şi, în special, dacă s-au născut şi şi-au
avut reşedinţa acolo întreaga lor viaţă, ar trebui să se ia numai în împrejurări excepţionale,
pentru motive imperative ce ţin de siguranţa publică. De asemenea, astfel de împrejurări
excepţionale ar trebui avute în vedere şi în cazul unei măsuri de expulzare luate împotriva unor
minori, pentru a se proteja legăturile acestora cu familia, în conformitate cu Convenţia
Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului, încheiată la 20 noiembrie 1989.
(25) Ar trebui de asemenea să fie prevăzute în detaliu garanţii procedurale pentru a se asigura un
înalt nivel de protecţie a drepturilor cetăţenilor Uniunii şi a membrilor familiilor lor, în
eventualitatea că acestora li se refuză dreptul de intrare sau şedere în alt stat membru, precum
1 JO 56, 04.4.1964, p. 850, directivă modificată ultima dată de Directiva 75/35/CEE (JO 14, 20.1.1975, p. 14).
şi pentru a se respecta principiul conform căruia orice acţiune întreprinsă de autorităţi trebuie
să fie motivată corespunzător.
(26) În orice caz, o cale judiciară de atac ar trebui să fie disponibilă cetăţenilor Uniunii şi membrilor
familiilor acestora în cazul în care li s-a refuzat dreptul de intrare sau de şedere în alt stat
membru.
(27) În conformitate cu jurisprudenţa Curţii de Justiţie, care interzice statelor membre să adopte,
faţă de destinatarii prezentei directive, măsuri de interzicere a intrării pe teritoriul lor, pe toată
durata vieţii, este necesar să se confirme că acei cetăţeni ai Uniunii şi membri familiilor
acestora cu privire la care a fost luată măsura interzicerii intrării pe teritoriul unui stat membru
ar trebui să aibă dreptul de a formula o nouă cerere după un termen rezonabil şi, în orice caz,
după o perioadă de trei ani de la punerea în executare a deciziei definitive de interzicere a
intrării.
(28) Pentru a se proteja împotriva abuzurilor de drept sau a fraudelor şi, în special, împotriva
căsătoriilor de convenienţă sau a altor forme de uniune contractate exclusiv în scopul de a
beneficia de libertatea de circulaţie şi şedere, statele membre ar trebui să aibă posibilitatea să
adopte măsurile necesare.
(29) Prezenta directivă nu ar trebui să aducă atingere dispoziţiilor naţionale mai favorabile.
(30) În vederea examinării posibilităţilor de a facilita exercitarea dreptului la liberă circulaţie şi
şedere, Comisia ar trebui să întocmească un raport pentru a se evalua oportunitatea prezentării
oricărei propuneri necesare în acest scop, în special cu privire la extinderea necondiţionată a
perioadei de şedere.
(31) Prezenta directivă respectă drepturile şi libertăţile fundamentale, precum şi principiile
recunoscute în special de Carta drepturilor fundamentale a Uniunii Europene. În conformitate
cu principiul interzicerii discriminării prevăzut de Cartă, statele membre ar trebui să pună în
aplicare prezenta directivă fără să facă nici o discriminare între beneficiarii prezentei directive
pe criterii de sex, rasă, culoare, origini etnice sau sociale, caracteristici genetice, limbă, religie
sau convingeri, opinii politice sau de altă natură, apartenenţei la o minoritate etnică, avere,
naştere, invaliditate, vârstă sau orientare sexuale,
ADOPTĂ PREZENTA DIRECTIVĂ:
CAPITOLUL I
Dispoziţii generale
Articolul întâi
Obiectul
Prezenta directivă stabileşte:
(a) condiţiile de exercitare a dreptului la liberă circulaţie şi şedere pe teritoriul statelor membre de
către cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora;
(b) dreptul de şedere permanentă pe teritoriul statelor membre pentru cetăţenii Uniunii şi membrii
familiilor acestora;
(c) restrângerile drepturilor menţionate la literele (a) şi (b) pentru motive de ordine publică,
siguranţă publică sau sănătate publică.
Articolul 2
Definiţii
În sensul prezentei directive:
1. prin „cetăţean al Uniunii” se înţelege orice persoană având cetăţenia unui stat membru;
2. prin „membru de familie” se înţelege:
(a) soţul;
(b) partenerul cu care cetăţeanul Uniunii a contractat un parteneriat înregistrat, în temeiul
legislaţiei unui stat membru, dacă, potrivit legislaţiei statului membru gazdă, parteneriatele
înregistrate sunt considerate drept echivalente căsătoriei şi în conformitate cu condiţiile
prevăzute de legislaţia relevantă a statului membru gazdă;
(c) descendenţii direcţi în vârstă de cel mult 21 de ani sau care se află în întreţinerea sa, precum
şi descendenţii direcţi ai soţului sau ai partenerului, conform definiţiei de la litera (b);
(d) ascendenţii direcţi care se află în întreţinere şi cei ai soţului sau ai partenerului, conform
definiţiei de la litera (b);
3. prin „stat membru gazdă” se înţelege statul membru în care se deplasează un cetăţean al Uniunii
în scopul de a-şi exercita dreptul la liberă circulaţie şi şedere.
Articolul 3
Destinatarii
(1) Prezenta directivă se aplică oricărui cetăţean al Uniunii care se deplasează sau îşi are reşedinţa
într-un stat membru, altul decât cel al cărui resortisant este, precum şi membrilor familiei sale,
conform definiţiei de la articolul 2 punctul 2, care îi însoţesc sau li se alătură.
(2) Fără a aduce atingere vreunui drept individual de liberă circulaţie şi şedere pe care persoanele în
cauză îl pot avea în nume propriu, statul membru gazdă facilitează, în conformitate cu legislaţia sa
internă, intrarea şi şederea următoarelor persoane:
(a) orice alţi membri de familie, indiferent de cetăţenia lor, care nu se încadrează în definiţia de
la articolul 2 punctul 2 şi care, în ţara din care au venit, se află în întreţinerea sau sunt
membri ai gospodăriei cetăţeanului Uniunii care beneficiază de dreptul de şedere cu titlu
principal sau dacă din motive grave de sănătate este necesară în mod imperativ îngrijirea
personală a membrului familiei de către cetăţeanul Uniunii;
(b) partenerul cu care cetăţeanul Uniunii are o relaţie durabilă, atestată corespunzător.
Statul membru gazdă întreprinde o examinare amănunţită a situaţiei personale şi justifică refuzul
acordării dreptului de intrare sau şedere acestor persoane.
CAPITOLUL II
Dreptul de ieşire şi intrare
Articolul 4
Dreptul de ieşire
(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor privind documentele de călătorie aplicabile controalelor la
frontierele naţionale, toţi cetăţenii Uniunii care deţin cărţi de identitate valabile sau paşapoarte
valabile şi membrii familiei acestora care nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte
valabile au dreptul de a părăsi teritoriul unui stat membru pentru a se deplasa în alt stat membru.
(2) Persoanelor menţionate la alineatul (1) nu le pot fi impuse vize de ieşire şi nici alte formalităţi
echivalente.
(3) Hotărând în conformitate cu legislaţia proprie, statele membre eliberează şi reînnoiesc
cetăţenilor lor cărţile de identitate sau paşapoartele care le atestă cetăţenia.
(4) Paşaportul trebuie să fie valabil cel puţin pentru toate statele membre şi pentru ţările prin care
titularul unui astfel de document trebuie să tranziteze direct atunci când călătoreşte între statele
membre. În cazul în care legislaţia unui stat membru nu prevede eliberarea de cărţi de identitate,
perioada de valabilitate a unui paşaport eliberat sau reînnoit este de cel puţin cinci ani.
Articolul 5
Dreptul de intrare
(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor privind documentele de călătorie aplicabile controalelor la
frontierele naţionale, statele membre permit intrarea pe teritoriul lor a cetăţenilor Uniunii care deţin
cărţi de identitate valabile sau paşapoarte valabile, precum şi a membrilor familiilor acestora care
nu au cetăţenia unui stat membru şi care deţin paşapoarte valabile.
Cetăţenilor Uniunii nu le pot fi impuse vize de ieşire şi nici alte formalităţi echivalente.
(2) Membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru li se cere numai să posede o viză de
intrare în conformitate cu Regulamentul (CE) nr. 539/2001 sau, dacă este cazul, cu legislaţia
internă. În sensul prezentei directive, deţinerea permisului de şedere valabil menţionat la articolul
10 scuteşte membrii de familie de obligaţia de a obţine o viză.
Statele membre acordă acestor persoane toate facilităţile pentru a obţine vizele necesare. Aceste
vize se eliberează gratuit, în cel mai scurt termen şi pe baza unei proceduri accelerate.
(3) Statul membru gazdă nu aplică ştampila de intrare sau de ieşire în paşaportul membrilor de
familie care nu au cetăţenia unui stat membru, dacă aceştia prezintă permisul de şedere menţionat la
articolul 10.
(4) În cazul în care un cetăţean al Uniunii sau un membru al familiei acestuia care nu are cetăţenia
unui stat membru nu posedă documentele de călătorie necesare sau, după caz, viza necesară, statul
membru în cauză acordă acestor persoane, înainte de a proceda la expulzarea acestora, toate
mijloacele rezonabile pentru a le permite să obţină, într-un termen rezonabil, documentele necesare
sau pentru a confirma ori a dovedi prin alte mijloace că beneficiază de dreptul de liberă circulaţie şi
şedere.
(5) Statul membru poate cere persoanei în cauză să-şi raporteze prezenţa pe teritoriul său într-un
termen rezonabil şi nediscriminatoriu. Nerespectarea acestei cerinţe poate face persoana respectivă
pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale.
CAPITOLUL III
Dreptul de şedere
Articolul 6
Dreptul de şedere pentru o perioadă de cel mult trei luni
(1) Cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pe o perioadă de cel mult
trei luni fără nici o altă condiţie sau formalitate în afara cerinţei de a deţine o carte de identitate
valabilă sau un paşaport valabil.
(2) Dispoziţiile alineatului (1) se aplică şi membrilor de familie care deţin un paşaport valabil, care
nu au cetăţenia unui stat membru şi care îl însoţesc pe cetăţeanul Uniunii ori se alătură acestuia.
Articolul 7
Dreptul de şedere pentru o perioadă mai mare de trei luni
(1) Toţi cetăţenii Uniunii au dreptul de şedere pe teritoriul altui stat membru pentru o perioadă mai
mare de trei luni în cazurile în care:
(a) sunt lucrători care desfăşoară activităţi salariate sau activităţi independente în statul membru
gazdă sau
(b) dispun de suficiente resurse pentru ei şi pentru membrii familiilor lor, astfel încât să nu devină o
sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în cursul şederii şi deţin
asigurări medicale complete în statul membru gazdă sau
(c) – sunt înscrişi într-o instituţie privată sau publică, acreditată sau finanţată de către statul
membru gazdă pe baza legislaţiei sau practicilor sale administrative, cu scopul principal de a
urma studii, inclusiv de formare profesională şi
– deţin asigurări medicale complete în statul membru gazdă şi asigură autoritatea naţională
competentă, printr-o declaraţie sau o altă procedură echivalentă la propria alegere, că posedă
suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii de familie, astfel încât să nu devină o povară
pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul perioadei de şedere; sau
(d) sunt membri de familie care însoţesc ori se alătură unui cetăţean al Uniunii care îndeplineşte el
însuşi condiţiile menţionate la literele (a), (b) sau (c).
(2) Dreptul de şedere prevăzut la alineatul (1) se extinde asupra membrilor de familie care nu au
cetăţenia unui stat membru, în cazul în care însoţesc ori se alătură cetăţeanului Uniunii în statul
membru gazdă, cu condiţia ca cetăţeanul Uniunii să îndeplinească condiţiile menţionate la alineatul
(1) literele (a), (b) sau (c).
(3) În sensul alineatului (1) litera (a), un cetăţean al Uniunii care nu mai desfăşoară o activitate
salariată sau o activitate independentă îşi menţine statutul de lucrător salariat sau de lucrător care
desfăşoară o activitate independentă în următoarele condiţii:
(a) se află în incapacitate temporară de a munci, ca rezultat al unei boli sau al unui accident;
(b) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a fost angajat pe o
perioadă de peste un an, şi s-a înregistrat ca persoană care caută de lucru la serviciul competent
de ocupare a forţei de muncă;
(c) este înregistrat în mod corespunzător ca fiind în şomaj involuntar, după ce a îndeplinit un
contract de muncă pe termen limitat, cu durata de sub un an, sau după ce a devenit şomer în
mod involuntar în timpul primelor douăsprezece luni şi s-a înregistrat ca persoană care caută de
lucru la serviciul competent de ocupare a forţei de muncă. În acest caz, statutul de lucrător se
menţine pentru o perioadă de cel puţin şase luni;
(d) începe un stagiu de formare profesională. Cu excepţia cazului în care se află în şomaj
involuntar, menţinerea statutului de lucrător presupune ca pregătirea să aibă legătură cu
activitatea profesională anterioară.
(4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (1) litera (d) şi ale alineatului (2) de mai sus, numai
soţul, partenerul înregistrat în înţelesul articolului 2 alineatul (2) litera (b) şi copiii aflaţi în
întreţinere beneficiază de drept de şedere în calitate de membri de familie ai unui cetăţean al
Uniunii ce îndeplineşte condiţiile prevăzute la alineatul (1) litera (c) de mai sus. Articolul 3
alineatul (1) se aplică în cazul rudelor directe pe linie ascendentă aflate în întreţinerea cetăţeanului
Uniunii, precum şi celor ale soţului sau ale partenerului înregistrat.
Articolul 8
Formalităţile administrative referitoare la cetăţenii Uniunii
(1) Fără a aduce atingere articolului 5 alineatul (5), pentru perioade de şedere ce depăşesc trei luni,
statul membru gazdă poate cere cetăţenilor Uniunii să se înregistreze la autorităţile competente.
(2) Termenul pentru înregistrare este de cel puţin trei luni de la data sosirii. Se eliberează imediat
un certificat de înregistrare, care cuprinde numele şi adresa persoanei înregistrate, precum şi data
înregistrării. Nerespectarea cerinţei de înregistrare de către persoana respectivă o poate face pe
aceasta pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale.
(3) Pentru a elibera certificatul de înregistrare, statul membru poate solicita numai următoarele:
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică articolul 7 alineatul (1) litera (a) trebuie să prezinte o carte
de identitate valabilă sau un paşaport valabil, o confirmare de angajare din partea angajatorului
sau un certificat de angajare, ori o dovadă privind desfăşurarea unei activităţi independente;
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică articolul 7 alineatul (1) litera (b) trebuie să prezinte o carte
de identitate valabilă sau un paşaport valabil şi să furnizeze dovezi că îndeplinesc condiţiile
prevăzute de prezenta dispoziţie;
- cetăţenii Uniunii cărora li se aplică articolul 7 alineatul (1) litera (c) trebuie să prezinte o carte
de identitate valabilă sau un paşaport valabil, să furnizeze dovezi privind înscrierea lor într-o
instituţie acreditată şi faptul că posedă o asigurare medicală completă, precum şi declaraţia sau
procedura echivalentă menţionată la articolul 7 alineatul (1) litera (c). Statele membre nu pot
cere ca această declaraţie să precizeze valoarea resurselor.
(4) Statele membre nu pot stabili valoarea resurselor, pe care să le considere „resurse suficiente”,
însă trebuie să ia în considerare situaţia personală a persoanei în cauză. În toate cazurile, această
valoare nu poate fi mai mare decât pragul sub care resortisanţii din statul membru gazdă pot
beneficia de asistenţă socială sau, dacă acest criteriu nu este aplicabil, mai mare decât pensia
minimă de asigurări sociale plătită de către statul membru gazdă.
(5) Pentru eliberarea certificatului de înregistrare membrilor de familie ai cetăţenilor Uniunii, care
sunt ei înşişi cetăţeni ai Uniunii, statele membre pot solicita prezentarea următoarelor documente:
(a) carte de identitate valabilă sau paşaport valabil;
(b) un document care să ateste existenţa unei relaţii de familie sau a unui parteneriat înregistrat;
(c) dacă este cazul, certificatul de înregistrare al cetăţeanului Uniunii pe care îl însoţesc sau căruia i
se alătură;
(d) în cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) literele (c) şi (d), documente care să dovedească
faptul că sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de prezenta dispoziţie;
(e) în cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (a), un document eliberat de autoritatea
relevantă din ţara de origine sau de provenienţă care să ateste că persoanele în cauză se află în
întreţinerea ori sunt membri ai menajului cetăţeanului Uniunii, ori o dovadă a existenţei unor
probleme grave de sănătate care necesită îngrijirea personală a membrului familiei de către
cetăţeanul Uniunii;
(f) în cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (b), dovada existenţei unei relaţii durabile
cu cetăţeanul Uniunii.
Articolul 9
Formalităţile administrative referitoare la membrii de familie
care nu sunt resortisanţi ai unui stat membru
(1) Statele membre eliberează un permis de şedere membrilor familiei unui cetăţean al Uniunii care
nu sunt resortisanţi ai unui stat membru, în cazul în care perioada planificată de şedere depăşeşte
trei luni.
(2) Termenul pentru prezentarea cererii de acordare a permisului de şedere este de cel puţin trei luni
de la data sosirii.
(3) Nerespectarea cerinţei de a solicita un permis de şedere poate face persoana respectivă pasibilă
de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţionale.
Articolul 10
Eliberarea permiselor de şedere
(1) Dreptul de şedere al membrilor de familie ai unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi ai
unui stat membru se confirmă prin eliberarea unui document intitulat „Permis de şedere de membru
de familie pentru un cetăţean al Uniunii”, în termen de cel mult şase luni de la data la care aceştia
prezintă cererea. O confirmare a depunerii cererii pentru permisul de şedere se eliberează imediat.
(2) Pentru eliberarea permisului de şedere, statele membre solicită prezentarea următoarelor
documente:
(a) un paşaport valabil;
(b) un document care să ateste existenţa unei relaţii de familie sau a unui parteneriat înregistrat;
(c) certificatul de înregistrare sau, în absenţa unui sistem de înregistrare, orice altă dovadă că
cetăţeanul Uniunii pe care îl însoţesc sau căruia i se alătură îşi are reşedinţa în ţara membră
gazdă;
(d) în cazurile prevăzute la articolul 2 alineatul (2) literele (c) şi (d), documente care să dovedească
îndeplinirea condiţiilor prevăzute de prezenta dispoziţie;
(e) în cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (a), un document eliberat de autoritatea
relevantă din ţara de origine sau ţara din care au sosit, care să ateste că persoanele în cauză se
află în întreţinerea ori sunt membri ai menajului cetăţeanului Uniunii, ori o dovadă a existenţei
unor probleme grave de sănătate care să necesite îngrijirea personală a membrului familiei de
către cetăţeanul Uniunii;
(f) în cazurile prevăzute la articolul 3 alineatul (2) litera (b), dovada existenţei unei relaţii durabile
cu cetăţeanul Uniunii.
Articolul 11
Valabilitatea permisului de şedere
(1) Permisul de şedere prevăzut la articolul 10 alineatul (1) este valabil timp de cinci ani de la data
eliberării sau pe perioada prevăzută de şedere a cetăţeanului Uniunii, în cazul în care această
perioadă este mai mică de cinci ani.
(2) Valabilitatea permisului de şedere nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc şase
luni pe an sau de absenţe de durată mai mare în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu,
ori de o absenţă de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante,
precum sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formarea profesională ori detaşarea în alt stat
membru sau într-o ţară terţă.
Articolul 12
Păstrarea dreptului de şedere de către membrii de familie
în eventualitatea decesului sau plecării cetăţeanului Uniunii
(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor celui de-al doilea paragraf, decesul sau plecarea cetăţeanului
Uniunii din statul membru gazdă nu afectează dreptul de şedere al membrilor săi de familie care au
cetăţenia unui stat membru.
Înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, persoanele în cauză trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (a), (b), (c) sau (d).
(2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor celui de-al doilea paragraf, decesul cetăţeanului Uniunii nu
atrage după sine pierderea dreptului de şedere al membrilor săi de familie care nu au cetăţenia unui
stat membru şi care şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă în calitate de membri de familie
timp de cel puţin un an înainte de decesul cetăţeanului Uniunii.
Înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, dreptul de şedere al persoanelor interesate
rămâne supus obligaţiei ca aceştia să poată dovedi că desfăşoară o activitate salariată sau
independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii familiilor lor, astfel
încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în timpul
perioadei de şedere şi că deţin o asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă ori
că sunt membri ai unei familii constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care
satisface aceste cerinţe. Resursele suficiente sunt definite la articolul 8 alineatul (4).
Membrii de familie menţionaţi mai sus îşi menţin dreptul de şedere exclusiv cu titlu personal.
(3) Plecarea cetăţeanului Uniunii din statul membru gazdă sau decesul acestuia nu atrage pierderea
dreptului de şedere pentru copiii săi sau pentru părintele care are custodia acestor copii, indiferent
de cetăţenie, atât timp cât aceştia îşi au reşedinţa în statul membru gazdă şi sunt înscrişi într-o
instituţie de învăţământ pentru a studia acolo, până la terminarea studiilor.
Articolul 13
Păstrarea dreptului de şedere de către membrii de familie
în caz de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de încetare a parteneriatului înregistrat
(1) Fără a aduce atingere dispoziţiilor celui de-al doilea paragraf, divorţul, anularea căsătoriei
cetăţeanului Uniunii sau încetarea parteneriatului înregistrat menţionat la articolul 2 alineatul (2)
litera (b) nu afectează dreptul de şedere al membrilor familiei sale care au cetăţenia unui stat
membru.
Înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, persoanele interesate trebuie să îndeplinească
condiţiile prevăzute la articolul 7 alineatul (1) litera (a), (b), (c) sau (d).
(2) Fără a aduce atingere dispoziţiilor celui de-al doilea paragraf, divorţul, anularea căsătoriei sau
încetarea parteneriatului înregistrat menţionat la articolul 2 punctul 2 litera (b) nu atrag după sine
pierderea dreptului de şedere al membrilor familiei unui cetăţean al Uniunii care nu sunt resortisanţi
ai unui stat membru în cazurile în care:
(a) înainte de iniţierea procedurilor judiciare de divorţ, de anulare a căsătoriei sau de încetare a
parteneriatului înregistrat, căsătoria sau parteneriatul înregistrat a durat cel puţin trei ani, din
care cel puţin un an în statul membru gazdă sau
(b) prin acordul soţilor sau al partenerilor menţionaţi la articolul 2 punctul 2 litera (b) ori prin
hotărâre judecătorească, copiii cetăţeanului Uniunii au fost încredinţaţi soţului sau partenerului
care nu are cetăţenia unui stat membru sau
(c) acest lucru este justificat de situaţii deosebit de dificile, precum faptul de a fi fost victima
violenţei în familie în perioada în care căsătoria sau parteneriatul înregistrat era încă în vigoare
sau
(d) prin acordul soţilor sau al partenerilor menţionaţi la articolul 2 punctul 2 litera (b) sau prin
hotărâre judecătorească, soţul ori partenerul care nu are cetăţenia unui stat membru are dreptul
de vizitare a copilului minor, cu condiţia ca instanţa judecătorească să fi hotărât că vizitele
trebuie să aibă loc în statul membru gazdă şi atât timp cât sunt necesare.
Înainte de a dobândi dreptul de şedere permanentă, dreptul de şedere al persoanelor interesate
rămâne supus obligaţiei ca aceştia să poată dovedi că desfăşoară o activitate salariată sau
independentă sau că au suficiente resurse pentru ei înşişi şi pentru membrii familiilor lor, astfel
încât să nu devină o sarcină pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă în cursul
şederii lor, precum şi că deţin o asigurare medicală completă, valabilă în statul membru gazdă, ori
că sunt membri ai familiei constituite deja în statul membru gazdă de către o persoană care
îndeplineşte aceste cerinţe. Resursele suficiente sunt definite la articolul 8 alineatul (4).
Membrii de familie menţionaţi mai sus îşi menţin dreptul de şedere exclusiv cu titlu personal.
Articolul 14
Păstrarea dreptului de şedere
(1) Cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora au dreptul de şedere prevăzut la articolul 6 atât
timp cât nu devin o sarcină excesivă pentru sistemul de asistenţă socială al statului membru gazdă.
(2) Cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora au dreptul de şedere prevăzut la articolele 7, 12
şi 13, atât timp cât îndeplinesc condiţiile prevăzute de aceste articole.
În cazuri speciale, dacă există bănuiala rezonabilă potrivit căreia un cetăţean al Uniunii sau membrii
familiei acestuia nu îndeplinesc condiţiile prevăzute la articolele 7, 12 şi 13, statele membre pot
verifica aceasta. Această verificare nu se realizează în mod sistematic.
(3) Recurgerea de către un cetăţean al Uniunii sau de către un membru al familiei sale la sistemul
de asistenţă socială al statului membru gazdă nu conduce în mod automat la luarea unei măsuri de
expulzare.
(4) Prin derogare de la dispoziţiile alineatelor (1) şi (2) şi fără a aduce atingere dispoziţiilor
capitolului VI, o măsură de expulzare nu poate fi în nici un caz adoptată împotriva unor cetăţeni ai
Uniunii sau membrilor de familie ai acestora în cazurile în care:
(a) cetăţenii în cauză ai Uniunii sunt lucrători care desfăşoară activităţi salariate sau independente
ori
(b) cetăţenii în cauză ai Uniunii au intrat pe teritoriul statului membru gazdă în căutarea unui loc de
muncă. În acest caz, cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor acestora nu pot fi expulzaţi atât timp
cât cetăţenii Uniunii pot dovedi că sunt în continuare în căutarea unui loc de muncă şi că au
şanse reale de a fi angajaţi.
Articolul 15
Garanţiile procedurale
(1) Procedurile prevăzute la articolele 30 şi 31 se aplică prin analogie oricărei decizii ce restrânge
libera circulaţie a unui cetăţean al Uniunii şi a membrilor familiei acestuia pentru alte motive decât
cele de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
(2) Expirarea valabilităţii cărţii de identitate sau a paşaportului în temeiul căruia persoana în cauză a
intrat pe teritoriul statului membru gazdă şi eliberate concomitent cu un certificat de înregistrare sau
cu un permis de şedere nu constituie un motiv suficient de expulzare de către statul membru.
(3) Statul membru gazdă nu poate însoţi decizia de expulzare menţionată la alineatul (1) de o
interdicţie de intrare pe teritoriul său.
CAPITOLUL IV
Dreptul de şedere permanentă
Secţiunea I
Eligibilitatea
Articolul 16
Regula generală
pentru cetăţenii Uniunii şi pentru membrii familiilor acestora
(1) Cetăţenii Uniunii care şi-au avut reşedinţa legală pe teritoriul statului membru gazdă în cursul
unei perioade neîntrerupte de cinci ani dobândesc dreptul de şedere permanentă pe teritoriul
acestuia. Acest drept nu face obiectul condiţiilor prevăzute la capitolul III.
(2) Alineatul (1) se aplică şi în cazul membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi
care şi-au avut reşedinţa legală împreună cu cetăţeanul Uniunii în statul membru gazdă în cursul
unei perioade neîntrerupte de cinci ani.
(3) Continuitatea şederii nu este afectată de absenţe temporare care nu depăşesc un total de şase luni
pe an sau de absenţe de durată mai lungă în vederea îndeplinirii serviciului militar obligatoriu ori de
o absenţă de maxim douăsprezece luni consecutive determinată de motive importante, precum
sarcina şi naşterea, boli grave, studiile sau formare profesională ori detaşarea în alt stat membru sau
într-o ţară terţă.
(4) Odată dobândit, dreptul de şedere permanentă se pierde numai în cazul unei absenţe din statul
membru gazdă pe o perioadă care depăşeşte doi ani consecutivi.
Articolul 17
Derogări
aplicabile lucrătorilor care şi-au încetat activitatea în statul membru gazdă
şi membrilor familiilor acestora
(1) Prin derogare de la dispoziţiile articolului 16, dreptul de şedere permanentă în statul membru
gazdă se acordă înaintea încheierii unei perioade neîntrerupte de şedere de cinci ani în cazurile în
care:
(a) lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau independentă, în momentul în care şi-a
încetat activitatea, a împlinit vârsta prevăzută de legislaţia statului membru respectiv în vederea
pensionării pentru limită de vârstă, ori lucrătorul care a încetat activitatea salariată ca urmare a
pensionării anticipate a lucrat în statul membru respectiv cel puţin în cursul ultimelor
douăsprezece luni precedente şi şi-a avut reşedinţa pe teritoriul acestuia pe o perioadă
neîntreruptă mai mare de trei ani.
În cazul în care legislaţia statului membru gazdă nu acordă dreptul la pensie pentru limită de
vârstă anumitor categorii de lucrători care desfăşoară activităţi independente, se consideră că
este îndeplinită condiţia de vârstă de îndată ce beneficiarul a împlinit vârsta de 60 de ani.
(b) lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau independentă care, avându-şi reşedinţa în
statul membru gazdă timp de cel puţin doi ani, încetează să-şi desfăşoare activitatea din cauza
unei incapacităţi permanente de muncă.
În cazul în care această incapacitate este rezultatul unui accident de muncă sau al unei boli
profesionale care îndreptăţeşte persoana respectivă la o prestaţie plătită integral sau parţial de o
instituţie publică a statului membru gazdă, nu este necesară îndeplinirea nici unei condiţii
privind durata şederii.
(c) lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau independentă care, după trei ani de muncă şi
şedere neîntreruptă pe teritoriul statului membru gazdă, desfăşoară o activitate salariată sau
independentă pe teritoriul unui alt stat membru dar îşi păstrează reşedinţa pe teritoriul statului
membru gazdă pe care se întoarce, de obicei, în fiecare zi sau cel puţin o dată pe săptămână.
În vederea dobândirii drepturilor menţionate la literele (a) şi (b), perioadele de muncă petrecute pe
teritoriul statului membru pe care lucrează persoana în cauză se consideră ca fiind petrecute pe
teritoriul statului membru gazdă.
Perioadele de şomaj involuntar, înregistrate corespunzător de serviciul de ocupare a forţei de muncă
competent, perioadele în care persoana a încetat munca din motive independente de voinţa sa,
precum şi absenţele de la lucru şi încetarea lucrului din cauza unei boli sau a unui accident se
consideră perioade de muncă.
(2) Condiţiile privind durata şederii şi a muncii prevăzute la alineatul (1) litera (a) şi condiţia
privind durata şederii prevăzută la alineatul (1) litera (b) nu se aplică dacă lucrătorul care desfăşoară
o activitate salariată sau independentă are un soţ sau un partener, astfel cum este menţionat la
articolul 2 alineatul (2) litera (b), care este resortisant al statului membru gazdă sau a pierdut
cetăţenia acestui stat membru prin căsătoria cu lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independentă.
(3) Indiferent de cetăţenie, membrii familiei unui lucrător care desfăşoară o activitate salariată sau
independentă care locuiesc împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă au dreptul de
şedere permanentă în statul membru respectiv, dacă lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată
sau independentă a dobândit el însuşi, în temeiul alineatului (1), dreptul de şedere permanentă pe
teritoriul acestui stat membru.
(4) Cu toate acestea, în cazul în care lucrătorul care desfăşoară o activitate salariată sau
independentă decedează în cursul perioadei de activitate, dar înainte de a dobândi dreptul de şedere
permanentă în statul membru gazdă în temeiul alineatului (1), membrii familiei sale care locuiesc
împreună cu acesta pe teritoriul statului membru gazdă dobândesc dreptul de şedere permanentă în
statul respectiv cu condiţia ca:
(d) la data survenirii decesului, lucrătorul care a desfăşurat o activitate salariată sau independentă
să îşi fi avut reşedinţa pe teritoriul statului membru respectiv timp de doi ani neîntrerupţi sau
(e) decesul să fi fost urmare a unui accident de muncă sau a unei boli profesionale ori
(f) soţul supravieţuitor să îşi fi pierdut cetăţenia statului membru respectiv ca urmare a căsătoriei
cu lucrătorul care a desfăşurat o activitate salariată sau independentă.
Articolul 18
Dobândirea dreptului de şedere permanentă de către membrii de familie
care nu au cetăţenia unui stat membru
Fără a aduce atingere dispoziţiilor articolului 17, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii
menţionaţi la articolul 12 alineatul (2) şi la articolul 13 alineatul (2) care îndeplinesc condiţiile
prevăzute de acestea dobândesc dreptul de şedere permanentă după ce şi-au avut reşedinţa legală în
statul membru gazdă pe o perioadă neîntreruptă de cinci ani.
Secţiunea II
Formalităţi administrative
Articolul 19
Documentul care atestă şederea permanentă pentru cetăţenii Uniunii
(1) Statele membre eliberează cetăţenilor Uniunii care au drept de şedere permanentă, după
verificarea duratei şederii, un document care atestă şederea permanentă la data depunerii cererii.
(2) Documentul care atestă şederea permanentă se eliberează cât mai curând posibil.
Articolul 20
Permisul de şedere permanentă al membrilor de familie
care nu au cetăţenia unui stat membru
(1) În termen de şase luni de la data depunerii cererii, statele membre eliberează un permis de
şedere permanentă membrilor de familie care nu au cetăţenia unui stat membru şi care beneficiază
de dreptul de şedere permanentă. Permisul de şedere permanentă se reînnoieşte de drept la fiecare
zece ani.
(2) Cererea de permis de şedere permanentă se depune înainte de expirarea primului permis de
şedere. Nerespectarea obligaţiei de a solicita un permis de şedere permanentă de către persoana
respectivă este pasibilă de sancţiuni nediscriminatorii şi proporţională.
(3) O întrerupere a şederii care nu depăşeşte doi ani consecutivi nu afectează valabilitatea
permisului de şedere permanentă.
Articolul 21
Continuitatea şederii
În vederea aplicării prezentei directive, continuitatea şederii poate fi atestată prin orice mijloc de
probă admisibil în statul membru gazdă. Continuitatea şederii este întreruptă de o decizie de
expulzare pusă în executare cu privire la persoana în cauză.
CAPITOLUL V
Dispoziţii comune
privind dreptul de şedere şi dreptul de şedere permanentă
Articolul 22
Domeniul de aplicare teritorială
Dreptul de şedere şi dreptul de şedere permanentă privesc întregul teritoriu al statului membru
gazdă. Statele membre pot impune restricţii teritoriale privind dreptul de şedere şi dreptul de şedere
permanentă numai dacă restricţiile respective se aplică şi resortisanţilor lor.
Articolul 23
Drepturi conexe
Indiferent de cetăţenie, membrii familiei unui cetăţean al Uniunii care au dreptul de şedere sau
dreptul de şedere permanentă într-un stat membru au dreptul să desfăşoare o activitate salariată sau
independentă în statul respectiv.
Articolul 24
Egalitatea de tratament
(1) Sub rezerva dispoziţiilor speciale prevăzute expres de tratat şi de dreptul derivat, orice cetăţean
al Uniunii care, în temeiul prezentei directive, îşi are reşedinţa pe teritoriul statului membru gazdă
se bucură de egalitate de tratament în raport cu resortisanţii statului membru respectiv în domeniul
de aplicare al tratatului. Beneficiul acestui drept se extinde asupra membrilor de familie care nu au
cetăţenia unui stat membru şi care au dreptul de şedere sau dreptul de şedere permanentă.
(2) Prin derogare de la dispoziţiile alineatului (1), statul membru gazdă nu este obligat să acorde
dreptul la prestaţii de asistenţă socială în timpul primelor trei luni de şedere sau, după caz, în timpul
perioadei mai lungi prevăzute la articolul 14 alineatul (4) litera (b) şi nici nu este obligat ca, înainte
de dobândirea dreptului de şedere permanentă, să acorde ajutoare pentru studii, inclusiv pentru
formare profesională, constând în burse de studiu sau împrumuturi, unor persoane altele decât
lucrătorii care desfăşoară activităţi salariate sau independente, persoanelor care îşi menţin acest
statut şi membrilor familiilor acestora.
Articolul 25
Dispoziţii generale privind documentele de şedere
(1) Deţinerea certificatului de înregistrare menţionat la articolul 8, a unui document care dovedeşte
depunerea unei cereri pentru eliberarea permisului de şedere pentru un membru al familiei, a unui
permis de şedere sau a unui permis de şedere permanentă nu poate în nici un caz să constituie o
condiţie prealabilă pentru exerciţiul unui drept sau îndeplinirea unei formalităţi administrative,
calitatea de beneficiar al drepturilor putând fi dovedită prin orice alt mijloc de probă.
(2) Orice document menţionat la alineatul (1) se eliberează gratuit sau contra plăţii unei taxe al
cărei cuantum nu poate depăşi pe cel al taxei impuse resortisanţilor pentru eliberarea unor
documente similare.
Articolul 26
Controalele
Statele membre pot controla respectarea oricărei dispoziţii din legislaţia lor internă prin care se cere
resortisanţilor străini să deţină în permanenţă asupra lor certificatul de înregistrare sau permisul de
şedere, cu condiţia să aplice aceeaşi cerinţă în cazul resortisanţilor cu privire la cartea de identitate.
În cazul nerespectării acestei cerinţe, statul membru poate impune aceleaşi sancţiuni ca şi cele
impuse propriilor resortisanţi care nu au asupra lor cartea de identitate.
CAPITOLUL VI
Restrângerea dreptului de intrare şi dreptului de şedere
pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică
Articolul 27
Principii generale
(1) Sub rezerva dispoziţiilor prezentului capitol, statele membre pot restrânge libertatea de
circulaţie şi de şedere a cetăţenilor Uniunii şi a membrilor lor de familie, indiferent de cetăţenie,
pentru motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică. Aceste motive nu pot fi
invocate în scopuri economice.
(2) Măsurile luate din motive de ordine publică sau siguranţă publică respectă principiul
proporţionalităţii şi se întemeiază exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Condamnările penale
anterioare nu pot justifica în sine luarea unor asemenea măsuri.
Conduita persoanei în cauză trebuie să constituie o ameninţare reală, prezentă şi suficient de gravă
la adresa unui interes fundamental al societăţii. Nu pot fi acceptate motivări care nu sunt direct
legate de caz sau care sunt legate de consideraţii de prevenţie generală.
(3) Pentru a stabili dacă persoana respectivă reprezintă un pericol pentru ordinea publică sau
siguranţa publică, la eliberarea certificatului de înregistrare sau, în absenţa unui sistem de
înregistrare, în termen de cel mult trei luni de la intrarea persoanei respective pe teritoriul său sau de
la data la care persoana şi-a semnalat prezenţa pe teritoriul său în conformitate cu articolul 5
alineatul (5) ori la eliberarea permisului de şedere, statul membru gazdă poate, în cazul în care
consideră indispensabil, să ceară statului membru de origine sau, dacă este necesar, altor state
membre să îi furnizeze informaţii privind antecedentele persoanei respective. Această consultare nu
poate avea un caracter sistematic. Statul membru consultat răspunde în termen de două luni.
(4) Statul membru care a eliberat paşaportul sau cartea de identitate permite titularului
documentului care a fost expulzat din motive de ordine publică, siguranţă publică sau sănătate
publică de pe teritoriul altui stat membru să reintre pe teritoriul său fără nici o formalitate, chiar
dacă documentul nu mai este valabil sau dacă cetăţenia titularului este contestată.
Articolul 28
Protecţia împotriva expulzării
(1) Înainte de a lua o decizie de expulzare de pe teritoriul său din motive de ordine publică sau
siguranţă publică, statul membru gazdă ia în considerare diverşi factori precum durata şederii
individului respectiv pe teritoriul său, vârsta acestuia, starea lui de sănătate, situaţia sa familială şi
economică, integrarea sa socială şi culturală în statul membru gazdă şi legăturile sale cu ţara de
origine.
(2) Statul membru gazdă nu poate lua o decizie de expulzare împotriva unui cetăţean al Uniunii sau
a membrilor familiei sale, indiferent de cetăţenie, care au dobândit dreptul de şedere permanentă pe
teritoriul său, cu excepţia cazurilor în care există motive imperative de ordine publică sau siguranţă
publică.
(3) Nu se poate lua o decizie de expulzare împotriva cetăţenilor Uniunii, indiferent de cetăţenia
acestora, cu excepţia cazului în care decizia se bazează pe motive imperative de siguranţă publică
definite de statele membre, dacă aceştia:
(a) şi-au avut reşedinţa în statul membru gazdă în cei zece ani anteriori sau
(b) sunt minori, cu excepţia cazului în care expulzarea este în interesul copilului, în conformitate
cu Convenţia Organizaţiei Naţiunilor Unite privind drepturile copilului, încheiată la 20
noiembrie 1989.
Articolul 29
Sănătatea publică
(1) Singurele boli care justifică măsuri de restricţionare a liberei circulaţii sunt bolile cu potenţial
epidemic, astfel cum sunt acestea definite de documentele relevante ale Organizaţiei Mondiale a
Sănătăţii, precum şi alte boli infecţioase sau parazitare contagioase, dacă acestea fac obiectul unor
dispoziţii de protecţie ce se aplică resortisanţilor din statul membru gazdă.
(2) Bolile ce se declanşează după o perioadă de trei luni de la data sosirii nu pot motiva expulzarea
de pe teritoriul respectiv.
(3) Dacă există indicii serioase că acest lucru este necesar, într-un termen de trei luni de la data
sosirii, statele membre pot supune beneficiarii dreptului de şedere unui examen medical gratuit, care
să ateste că nu suferă de nici una dintre bolile menţionate la alineatul (1). Aceste examene medicale
nu pot fi impuse în mod sistematic.
Articolul 30
Notificarea deciziilor
(1) Persoanele interesate sunt notificate în scris cu privire la orice decizie adoptată în temeiul
articolului 27 alineatul (1), astfel încât să poată înţelege conţinutul notificării şi implicaţiile acesteia.
(2) Persoanele interesate sunt informate în mod precis şi complet cu privire la motivele de ordine
publică, siguranţă publică sau sănătate publică pe care se bazează decizia luată în cazul lor, cu
excepţia situaţiilor în care acest lucru este contrar intereselor siguranţei statului.
(3) Notificarea precizează instanţa judecătorească sau autoritatea administrativă la care persoana
interesată poate contesta decizia, termenul pentru contestare şi, dacă este cazul, termenul acordat
persoanei respective pentru a părăsi teritoriul statului membru. Cu excepţia unor cazuri de urgenţă,
motivate corespunzător, termenul acordat pentru părăsirea teritoriului nu poate fi mai mic de o lună
de la data notificării.
Articolul 31
Garanţii procedurale
(1) Persoanele interesate au acces, în statul membru gazdă, la căile judiciare de atac şi, dacă este
cazul, la cele administrative, pentru a contesta o decizie luată împotriva lor din motive de ordine
publică, siguranţă publică sau sănătate publică.
(2) În cazul în care contestarea deciziei de expulzare este însoţită de o cerere de luare a unor măsuri
vremelnice de suspendare a executării deciziei, expulzarea efectivă a persoanei de pe teritoriu nu se
poate face înainte de luarea ordonanţei privind măsurile vremelnice, cu excepţia cazurilor în care:
- decizia de expulzare se întemeiază pe o hotărâre judecătorească anterioară sau
- persoanele în cauză au avut anterior acces la o cale judiciară de atac sau
- decizia de expulzare se întemeiază pe motive imperative de siguranţă publică, în conformitate
cu articolul 28 alineatul (3).
(3) Căile de atac permit examinarea legalităţii deciziei, precum şi a faptelor şi împrejurărilor pe care
se bazează măsura propusă. Acestea asigură că decizia nu are caracter disproporţionat, în special
având în vedere cerinţele prevăzute la articolul 28.
(4) Statele membre pot refuza prezenţa persoanei respective pe teritoriul lor pe parcursul exercitării
căilor de atac, dar nu o pot împiedica să îşi formuleze personal apărările, cu excepţia cazurilor când
prezenţa sa ar putea cauza perturbări grave ale ordinii şi siguranţei publice sau când calea de atac
priveşte refuzul accesului pe teritoriul respectiv.
Articolul 32
Efectele în timp ale interdicţiei de intrare pe teritoriu
(1) Persoanele care fac obiectul unei decizii de interzicere a intrării pe teritoriu pentru motive de
ordine publică, siguranţă publică sau sănătate publică pot prezenta o cerere pentru ridicarea
interdicţiei după o perioadă de timp rezonabilă, în funcţie de împrejurări şi, în orice caz, după trei
ani de la executarea hotărârii definitive de interzicere a intrării care a fost pronunţată în mod valabil
în conformitate cu dreptul comunitar, prezentând probe ce atestă că s-a produs o schimbare efectivă
a împrejurărilor care au justificat decizia de interzicere a intrării pronunţată împotriva lor.
Statul membru în cauză ia o decizie privind această cerere în termen de şase luni de la prezentarea
acesteia.
(2) Persoanele menţionate la alineatul (1) nu au dreptul de intrare pe teritoriul statului membru
respectiv în perioada în care cererea lor este analizată.
Articolul 33
Expulzarea ca pedeapsă sau măsură accesorie
(1) Expulzarea poate fi dispusă de statul membru gazdă ca pedeapsă sau măsură accesorie a unei
pedepse privative de libertate numai cu respectarea cerinţelor prevăzute la articolele 27, 28 şi 29.
(2) În cazul în care decizia de expulzare menţionată la alineatul (1) este pusă în executare după mai
mult de doi ani de la emiterea sa, statul membru verifică dacă persoana respectivă continuă să
constituie un pericol real şi actual la adresa ordinei publice sau a siguranţei publice şi stabileşte dacă
de la data emiterii deciziei de expulzare s-a produs vreo schimbare efectivă a împrejurărilor.
CAPITOLUL VII
Dispoziţii finale
Articolul 34
Informarea opiniei publice
Statele membre difuzează informaţiile privind drepturile şi obligaţiile cetăţenilor Uniunii şi ale
membrilor familiilor acestora cu privire la subiectele reglementate de prezenta directivă, în special
prin campanii de sensibilizare realizate prin mijloacele de informare în masă şi prin alte mijloace de
comunicare locale şi naţionale.
Articolul 35
Abuzul de drept
Statele membre pot adopta măsurile necesare pentru a refuza, anula sau retrage orice drept conferit
prin prezenta directivă, în caz de abuz de drept sau fraudă, precum căsătoriile de convenienţă. Orice
măsură de acest fel este proporţională şi supusă garanţiilor procedurale prevăzute la articolele 30 şi
31.
Articolul 36
Sancţiuni
Statele membre prevăd dispoziţii privind sancţiunile aplicabile în cazul încălcării dispoziţiilor de
drept intern adoptate pentru aplicarea prezentei directive şi adoptă orice măsură necesară pentru
punerea lor în aplicare. Sancţiunile prevăzute sunt eficiente şi proporţionale. Cel târziu la 30 aprilie
2006, Comisiei îi sunt notificate aceste dispoziţii de către statele membre şi cât mai curând posibil
orice modificare ulterioară.
Articolul 37
Dispoziţii de drept intern mai favorabile
Dispoziţiile prezentei directive nu aduc atingere actelor cu putere de lege şi actelor administrative
ale unui stat membru care cuprind dispoziţii mai favorabile persoanelor la care se referă prezenta
directivă.
Articolul 38
Abrogări
(1) Articolele 10 şi 11 din Regulamentul (CEE) nr. 1612/68 se abrogă de la 30 aprilie 2006.
(2) Directivele 64/221/CEE, 68/360/CEE, 72/194/CEE, 73/148/CEE, 75/34/CEE, 75/35/CEE,
90/364/CEE, 90/365/CEE şi 93/96/CEE se abrogă de la 30 aprilie 2006.
(3) Trimiterile la dispoziţiile şi directivele abrogate se interpretează ca trimiteri la prezenta
directivă.
Articolul 39
Raport
Comisia prezintă Parlamentului European şi Consiliului până cel târziu la 30 aprilie 2006 un raport
privind aplicarea prezentei directive, precum şi, după caz, orice propuneri necesare, în special cu
privire la oportunitatea prelungirii perioadei de timp în care cetăţenii Uniunii şi membrii familiilor
acestora pot rămâne pe teritoriul statului membru gazdă fără nici o condiţie. Statele membre
furnizează Comisiei informaţiile necesare pentru întocmirea raportului.
Articolul 40
Transpunerea
(1) Statele membre pun în aplicare, până la 30 aprilie 2006, actele cu putere de lege şi actele
administrative necesare pentru a se conforma prezentei directive. Statele membre informează
imediat Comisia cu privire la aceasta.
În cazul în care statele membre adoptă aceste dispoziţii, ele cuprind o trimitere la prezenta directivă
sau sunt însoţite de o asemenea trimitere în momentul publicării lor oficiale. Statele membre
stabilesc modalitatea de efectuare a acestei trimiteri.
(2) Comisiei îi este comunicat de către statele membre textul dispoziţiilor de drept intern pe care
le adoptă în domeniul reglementat de prezenta directivă, precum şi un tabel de corespondenţă între
prezenta directivă şi dispoziţiile de drept intern adoptate.
Articolul 41
Intrarea în vigoare
Prezenta directivă intră în vigoare la data publicării sale în Jurnalul Oficial al Uniunii Europene.
Articolul 42
Destinatari
Prezenta directivă se adresează statelor membre.
Adoptată la Strasbourg la 29 aprilie 2004.
Pentru Parlamentul European, Pentru Consiliu,
Preşedintele Preşedintele
P. COX M. McDOWELL